Aproape două sute de scriitori români din "întreaga lume" ne-am întâlnit, timp de câteva zile, la Neptun să reluăm contactele între noi, cei plecaţi, şi noi, cei rămaşi, şi să dezbatem despre soarta literaturii române. Un fel de conferinţă a scriitorilor români, ca pe vremuri, ajunsă deja la cea de a treia ediţie, necesară şi emoţionantă. Participam pentru prima dată, deci nu am cum s-o compar cu cele precedente. Observam însă că mai mult de jumătate din participanţi se alcătuia din cei "împrăştiaţi" prin SUA, Franţa, Israel, Suedia, Belgia ş.a., ceea ce constituie o interesantă răspândire a literaturii române actuale prin scriitorii ei (mai pronunţată chiar decât prin opere). Faptul este fără precedent. Nicicând nu au mai existat atâţia scriitori români instalaţi pe alte meridiane, dar continuând să scrie româneşte, eventual în paralel cu scrisul în limba ţărilor care-i primiseră. Literatura română nu are decât să se îmbogăţească din această multiplicare de experienţe.

M-am întrebat însă dacă această situare heterocentrică a literaturii române actuale este percepută şi acceptată atât de scriitorii ce continuă să trăiască în România, cât şi de cititorii români în general. Răspunsul este mai degrabă nuanţat negativ. Pâna mai ieri se spunea că literatura română nu poate sa fie scrisă decât în România, uitându-şi bunăoară experienţa paşoptiştilor sau chiar cea berlineză a lui Caragiale. Ideea presupunea fie că plecarea din România este o pierdere iremediabilă a contactului cu rolul natal - deci pierderea sursei "româneşti" de inspiraţie - fie o dovadă de infidelitate pedepsită cu sterilitate literară. În vasta gamă a anatemelor aruncate de fostul regim asupra emigranţilor trădători lipsea doar această variantă de culpabilizare morală.

Dacă pentru majoritatea dintre noi nu are nici o importanţă unde anume se scrie roman, poezie, eseu, numai să fie autentice, iată că există şi confraţi care nu acceptă această diseminare. M-a surprins să aud acrite reproşuri aduse editorilor români, acuzaţi că ar privilegia în ultima vreme publicara scriitorilor din diaspora în detrimentul autohtonilor. Cum iniţiativa editorială a devenit efectiv liberă în România, acuzaţia este absurdă. Este uluitor să constaţi cât de tenace rămâne diversiunea complexului "salamul cu soia" în variante dintre cele mai bizare. Nimeni nu se întreabă în Franţa unde anume şi-a scris Le Clézio ultimul roman (în Mexic sau în sudul Statelor Unite); în schimb, pare brusc suspect pentru unii în România faptul că o editură bucureşteană lansează simultan trei romane scrise recent la New York în româneşte. Nimănui nu-i trece prin gând să creadă că Hemingway era un scriitor ce-şi pierduse "americanitatea" în momentul când îşi scria romanele la Paris sau în Cuba. Dar unii mai ezită să-l reintroducă pe Ştefan Baciu în circuitul normal al literaturii române fiindcă îşi migălea poemele româneşti la Honolulu, cu gândul la eternul său Braşov transportat în memoria efectivă. Va mai trece timp pâna când toată lumea va accepta că este mai degrabă o şansă de diversitate faptul că atâţia scriitori români contemporani au ieşit în lumea largă. Dorim intrarea cărţilor noastre în circuitul universal, dar iată că acest lucru încă nu se întâmplă. Câteva mari nume ale generaţiilor precedente - Ionescu, Cioran, Eliade, Petru Dumitriu ş.a. - s-au impus adoptând alte limbi de circulaţie. De ce să nu credem că fenomenul se va repeta, eventual chiar şi cu literatura scrisă în româneşte: română chiar dacă nu din România.

Încă noi suferim de provincialisme care nu iartă. Trebuie să începem prin a ne dezbăra de mentalitatea proletcultistă care vedea în figura scriitorului un soi de reporter de investigaţie, pornit pe teren şi revenit în vastul său birou de la Casa Scânteii să-şi developeze impresiile realiste culese în timpul "documentării". Sper apoi că actuala critică literară va observa şi cât de mult se diversifică tematica acestei literaturi româneşti scrise pe alte meridiane. Este o netă îmbogăţire şi o debarasare de spiritul tribal al specificităţii subliniată de obicei prin elemente de decor etnografic.

Ne-am întrebat în acele zile de dezbateri cum va arăta literatura româna în mileniul în care tocmai intrăm. Ei bine, iată unul din răspunsuri: va fi românească prin diversificarea universalităţii ei. Va fi românească prin spirit, nu neaparat prin teme carpatine sau dobrogene. Şi va trebui să fie, mai cu seamă, autentică, după ce s-a îmaginat în tot felul de ipostaze pentru a păcăli vigilenţa realismului socialist. Eu i-aş dori şi un plus de sensibilitate după ce s-a zbătut să-şi trăiască mai mult prin inteligenţă iluzia libertăţii interioare (adeseori câştigată prin mima